Jocul de-a v-ați ascunselea cu copii

De-a v-ați ascunselea este un joc care-i fascinează pe toți copiii mici în toate culturile lumii și este jucat zilnic în multe cabinete de t...

De-a v-ați ascunselea este un joc care-i fascinează pe toți copiii mici în toate culturile lumii și este jucat zilnic în multe cabinete de terapie prin joc. Atât ascunsul, cât și găsirea sunt investite cu o semnificație emoțională. Dorința de a te ascunde cu totul sau parțial într-un anumit moment este universală. La fel de puternică este și dorința de a fi găsit - aceea de a ști că o persoană te caută și chiar dorește să te găsească. Copiii mici diferă mult între ei în privința capacității de a îndura suspansul procesului de a fi căutat, chiar și în contextul ludic al jocului de-a v-ați ascunselea. Unii vor striga „Sunt chiar aici!“, deoarece anxietatea de a nu fi găsit imediat este intolerabilă. D.H. Winnicott (1963/1965) a surprins succint această dinamică când a notat: „Iată imaginea unui copil ascunzându-și un sine care nu comunică și, în același timp, care dorește să comunice și să fie găsit. Este vorba de jocul complex de-a v-ați ascunselea în timpul căruia este o bucurie să fii ascuns și un dezastru să nu fii găsit". Chiar dacă micuțul este exact în fața sa, terapeutul se va preface adesea că nu este în stare să-l găsească pentru a asigura suspansul în joc și pentru a testa abilitatea copilului de a amâna recompensa de a fi găsit. Uneori, chiar dacă intensitatea suspansului este scăzută, unii copii vor deveni prea anxioși și-și vor abandona brusc locurile unde s-au ascuns.

Anxietatea legată de absența celor care să caute cu adevărat un copil care lipsește (sau se ascunde) poate fi parțial înrădăcinată în atitudinea din cultura noastră față de copiii care dispar; un studiu guvernamental a desco­perit că dintre toți copiii care fug sau sunt alungați de acasă (în cazul din urmă, părinții sunt cei care le cer să plece) doar 2196 au fost raportați la poliție sau vreunei agenții specializate în găsirea copiilor dispăruți. Ideea de a nu anunța copiii care lipsesc sau că­rora părinții le-au solicitat să plece de acasă poate fi de-a dreptul străină ci­titorilor din cultura occidentală, care susțin valorile iubirii și ale protejării copiilor. Dar în ultimele statistici disponibile în urma unui studiu din SUA (2002) sunt înregistrate 1.682.900 de cazuri de fugă/alungare de acasă.

Cele două situații au fost luate în considerare împreună deoarece, la o analiză mai atentă a datelor statistice, s-a constatat că distincția dintre ele nu era clară, căci mulți dintre copii au și fugit, au și fost alungați de acasă de mai multe ori.

Pe măsură ce copiii cresc, dificultatea fizică de a se face nevăzuți în spațiile relativ mici ale camerelor de joacă determină frecvent o modificare a jocului și, astfel, o păpușă, sau o jucărie mai mică, este ascunsă și căutarea se concentrează pe ea. Un joc de-a v-ați ascunselea cu o păpușă s-a soldat cu un moment de reușită într-un caz de mutism electiv pe care l-am tratat, când elementele de joc, de surpriză și de umor s-au combinat și i-au permis copi­lului să vorbească cu voce tare pentru prima dată în terapie (Crenshaw, 2007). Copilul ascundea de mine un cățeluș de jucărie și, declarându-mă surprins în joacă de găsirea lui, am exclamat entuziasmat: „Am găsit maimuța!" Imediat, micuța a exclamat cu voce tare: „Nu este o maimuță, ci un cățeluș!" Era prima oară când îmi vorbea într-o ședință. După acest moment, fetița a continuat să comunice cu mine în mod constant și, apoi, treptat, a început să vorbească la școală cu învățătoarea și cu colegii ei de clasă.