Copiii nu-și exprimă în cuvinte problemele și preocupările imediat ce sosesc în cabinetele de terapie. În timp ce majoritatea practicienilor...
Copiii nu-și exprimă în cuvinte problemele și preocupările imediat ce sosesc în cabinetele de terapie. În timp ce majoritatea practicienilor înțeleg procesul de dezvoltare a copilului suficient cât să știe acest lucru, totuși ei se așteaptă ca aceștia să răspundă verbal cererilor de comunicare. Astfel, le adresează prea multe întrebări micilor clienți, în loc să le permită să-și spună poveștile într-un mod specific vârstei lor. Această atitudine poate pune o piedică serioasă procesului terapeutic al unui copil, care, în alte condiții, și-ar împărtăși poveștile prin mijloace ludice sau și-ar exprima gândurile și emoțiile folosindu-și creativitatea și imaginația.
Experiența clinică ne-a învățat că, în realitate, copiii își doresc de fapt să scape de povara secretelor supărătoare, a experiențelor dureroase, a relațiilor dăunătoare sau a evenimentelor traumatice. Totuși, nu vor vorbi cu noi decât dacă contextul terapeutic și, mai important, relația formată în timpul ședințelor este securizantă, amicală și confortabilă. Având acest scop în minte, autorii acestei cărți descriu atât o varietate de motive, cât și de împrejurări în care copiii „refuză să vorbească" - situații în care ei răspund cu tăcere la încercările terapeutului de a-i face să comunice. Cineva se poate închide în sine atunci când este nervos, stânjenit sau, pur și simplu, deoarece nu vrea să discute despre un anumit subiect, eveniment sau sentiment. Crenshaw (2008) notează că mai ales copiii „se blochează" din motive variate atunci când li se cere să vorbească despre sentimentele sau temerile lor într-o ședință individuală, în grup sau în terapia de familie. în acel moment, terapeutul este forțat să regândească brusc tema centrală a interacțiunii terapeutice, să îi permită copilului să „salveze situația și să descopere alte modalități semnificative și productive de implicare în terapie a micului client. Majoritatea specialiștilor vor fi de acord cu faptul că aceasta este una dintre cele mai întâlnite provocări în cadrul ședințelor de tratament, care necesită aplicarea unor strategii specifice nu doar pentru a susține nevoia de siguranță a copilului, ci și pentru a construi o relație care să îl determine pe acesta să aibă încredere în procesul de vindecare.
Un element-cheie este stilul de comunicare al terapeutului, care trebuie să asigure o atmosferă de acceptare, de apropiere și de implicare, un mediu care să-l împuternicească pe copil să se exprime liber. Practicianul trebuie, de asemenea, să creeze un spațiu terapeutic (context) participativ, relaxat, se- curizant și care permite o relație de atașament.
Fiecare capitol al acestei lucrări conține exemple de cazuri clinice în care sunt prezentate motivele pentru care copiii sunt incapabili să vorbească în timpul ședințelor de terapie. De pildă, unele motive țin de particularități ale dezvoltării specifice vârstei copilului, de anumite probleme fizice sau de unele caracteristici cognitive care împiedică verbalizarea. Alte capitole descriu copii care se luptă cu anxietatea, cu frica sau cu resentimente și sunt incapabili să-și exprime prin intermediul cuvintelor emoțiile și percepțiile; în cazul celor care au trăit unul sau mai multe evenimente traumatice, limbajul poate fi inhibat de mulțimea de amintiri legate de traumă, de reacțiile de evitare sau de un blocaj psihic. în acest capitol, le prezentăm cititorilor premisele esențiale ale acestei cărți și, în special, motivele pentru care copiii refuză să vorbească în timpul ședințelor de terapie. De asemenea, explicăm fundamentele care stau la baza utilizării cu succes a abordărilor nonverbale, inclusiv terapia prin joc, art-te- rapia și strategiile orientate spre acțiune pentru facilitarea intervenției terapeutice în cazul copiilor care găsesc problematică sau dificilă comunicarea verbală. într-adevăr, componentele-cheie ale terapiei prin joc și ale art-tera- piei sunt modalități esențiale de a ajuta copiii să spună lumii poveștile lor și să învețe să se exprime prin cuvinte.
Cultura poate fi, de asemenea, un factor care influențează preferințele copiilor în privința comunicării verbale. Dezvăluirea de sine în terapie poate fi inhibată de diferențele culturale referitoare la comunicarea verbală și non- verbală dintre actorii din terapie (Sue și Sue, 1977), nemaivorbind de bariera limbii. în plus, diferențele legate de valorile sociale și culturale pot constitui adevărate obstacole între copii și terapeuții lor (Sue și Sue, 1977). Sue (2015) susține cu tărie faptul că „orice sistem terapeutic este, prin natura sa, etno- centric sau, mai exact, are anumite caracteristici culturale" (p. 361). Terapia poate fi o formă de opresiune culturală, așa cum argumentează convingător Sue (2015), deoarece s-a născut din gândirea tradițională a europenilor occidentali; dacă impunem o formă de terapie, dominantă din punct de vedere sociocultural, unor populații diverse de clienți, însăși terapia poate deveni o formă de a reduce oameni la tăcere. Dacă, de exemplu, tratăm un afro-ame- rican care locuiește la oraș și are un stil de gândire numit de Hardy și Laszloffy (2005) „orientat spre supraviețuire", protocoalele, susținute de date empirice, pot cere să contești logica acestui tip de gândire, chiar dacă comportamentul băiatului este adaptativ, ținând cont de condițiile sale de viață și de necesitatea de a supraviețui. Modelul medical dominant, care pune accent pe patologie, acordă o atenție limitată anumitor aspecte, ajungând să ignore adesea complexitatea ființei umane, inclusiv punctele sale tari și potențialul ei de reziliență. Asemenea forme de terapie, specifice unei culturi, mai ales dacă au o poziție puternic susținută sociopolitic, pot reduce la tăcere alte forme de vindecare, precum cele non-occidentale, practici indigene care acordă importanță ritualurilor și participării comunității.
De asemenea, copiii sunt reticenți când este vorba de venirea Ia terapie și, în numeroase cazuri, sunt aduși de părinții care simt că este momentul să caute ajutor. Totuși, de cele mai multe ori, copiii care vin la tratament sunt incapabili sau refuză să vorbească chiar despre problemele care i-au adus în cabinetul terapeutului - experiențe de viață care au provocat suferință, care au fost greu de suportat și chiar traumatice. Acestea îi pot lăsa vulnerabili din punct de vedere emoțional, preferând să nu discute despre evenimentele care le trezesc frici, îngrijorări și tristețe.
Copiii care au trăit mai multe experiențe negative, precum neglijarea, abuzul sau atașamentul nesigur, nu numai că nu au avut șansa unor condiții pozitive necesare pentru dezvoltarea limbajului, dar nici pentru a căpăta încredere în îngrijitorii lor și în specialiștii care i-ar putea ajuta. în plus, copiii care au fost expuși unor situații de violență interpersonală ar putea refuza să vorbească deoarece ei cred că trebuie să țină secret abuzul sau actul de agresiune pentru a se simți în siguranță și pentru a supraviețui (Malchiodi, 1997, 2014). în relația cu acești mici clienți, un comentariu inadecvat, o expresie facială dezaprobatoare sau chiar o tonalitate mai severă a vocii pot declanșa o cascadă de răspunsuri fiziologice care cresc nivelul de stres, ei neputând să le controleze voluntar sau conștient. De exemplu, adolescenții care au fost victime ale abuzurilor sexuale întrerup brusc contactul vizual, coboară ochii în pământ, își strâng buzele și chipul lor se schimonosește, toate acestea relevând agonia trupească trăită în momentele în care terapia se concentrează pe discuția despre evenimentele traumatizante trecute. Asta nu se întâmplă pentru că nu vor să vorbească; de fapt, sistemele de apărare fiziologice (sistemul polivagal; vezi Gray și Porges, Capitolul 6 din acest volum, pentru mai multe informații) le blochează abilitatea de a comunica și de a se angaja în relații sociale.
Mai mult, în cazuri de violență interpersonală, și mai ales când e vorba de abuz sexual, în rândul copiilor care supraviețuiesc se instalează o „cultură a tăcerii" (Caprioli și Crenshaw, 2015; vezi Caprioli și Crenshaw, Capitolul 9 din acest volum, pentru mai multe informații). Pe scurt, tăcerea nu este specifică doar unor sisteme familiale și comunitare, ci este întărită de modul în care funcționează justiția și tribunalele, care susțin că ar ajuta copiii care cad victime unor asemenea acțiuni, și, în consecință, ea devine o adevărată provocare, inclusiv pentru cei mai experimentați terapeuți.
De asemenea, este esențial ca specialiștii să accepte reticența copiilor de a vorbi ca un răspuns normal în confruntarea cu experiențe adesea anormale, pe care ei încearcă să le înțeleagă și să le integreze. în context terapeutic, aceste reacții nu sunt neapărat indicii ale unor disfuncții, ci mai degrabă sunt expresii ale încercărilor de „adaptare"; când privim copiii din prisma posibilelor experiențe traumatice (vezi Malchiodi, Capitolul 10 din acest volum, pentru mai multe informații), începem imediat să le acceptăm rezistența, tăcerea și evitarea comunicării - pentru că le considerăm reacții care i-au ajutat să supraviețuiască. Cu alte cuvinte, fiecare copil răspunde situațiilor stresante, inclusiv ședințele de terapie, cu strategii personale de adaptare și de tăcere până când se simte pregătit să vorbească.
Așa cum există copii care se angajează cu nerăbdare în relația cu terapeuții, există și copii care nu fac asta și a căror tăcere este, de fapt, un strigăt de ajutor. Poate nu spun nimic pentru că le este teamă, deoarece sunt anxioși și simt că trebuie să păstreze secretul; alții pur și simplu au renunțat să mai vorbească cu adulții fiindcă au fost răniți sau abuzați în trecut de cei care-i îngrijeau. Pentru unii dintre ei, anii de traumă cronică au dus la trăirea unei senzații de amorțire sau a unor reacții somatice, pornind de la hiperac- tivitate până la disociere atunci când li se pun întrebări despre „ce s-a întâmplat". Alții pot trăi o stare care este numită adesea „teroare mută" - un mecanism adaptativ al creierului care, efectiv, suprimă limbajul în momentele în care sunt reactivate amintirile senzoriale ale experiențelor terifiante (van der Kolk, 2014). în toate cazurile, acești copii au nevoie ca noi să reacționăm la comportamentul lor prin alte mijloace decât cuvintele; pe scurt, intervenția trebuie să permită căi diferite de comunicare, în timp ce asigură siguranță și implicare socială de susținere, care îi ajută pe micii clienți să-și regleze emoțiile și să capete încredere în alianța terapeutică.
Rezultatele cercetărilor din domeniul neurobiologiei din ultimele două decenii ne-au ajutat să explicăm și să înțelegem mai bine ce se petrece în creier și în organism când copiii nu pot scoate niciun cuvânt. Pe lângă informațiile furnizate de neurobiologie, reticența copiilor de a vorbi poate fi abordată prin prisma conceptelor specifice psihologiei umaniste. De exemplu, „hărțile sociale" (Garbarino și Crenshaw, 2008) reflectă toate experiențele copilului în mediul social și influențează decisiv așteptările sale privitoare la experiențele viitoare. Dacă prichindeii cresc într-o atmosferă de atașament securizant, alături de primii lor îngrijitori, trebuințele lor sunt satisfăcute corespunzător și, deci, sunt protejați și bine educați; prin urmare, hărțile lor sociale vor cuprinde credințe conform cărora lumea este un loc sigur și oamenii sunt ființe în care poți avea încredere și pe care te poți baza la nevoie. Dacă, dimpotrivă, copiii nu au beneficiat de un mediu care să le asigure un atașament securizant, pentru că îngrijitorii lor au fost inconstanți și imprevizibili, și dacă au fost victime ale neglijării și ale abuzului, hărțile lor sociale vor fi oglinda experiențelor lor: credințe conform cărora nu se pot bucura de siguranță și conform cărora nu există oameni care să le ofere protecție și sprijin și nici persoane în care să aibă încredere. Este de așteptat ca un copil cu o asemenea hartă socială să fie reticent și neîncrezător pe parcursul terapiei, în timp ce un copil cu experiențe de atașament securizant va considera mai repede că practicianul este un om de încredere și că spațiul terapeutic este unul sigur.
Suportând cele mai inumane și devastatoare condiții de trai, chiar și în țările pustiite de război, copiii caută în permanență, prin intermediul jocurilor și al creativității, să-și restabilească echilibrul, să compenseze lipsurile și să se elibereze de trăirile negative; ei își exprimă suferințele trăite prin mijloace uimitoare, care depășesc cu mult posibilitățile cuvintelor. Pentru că micuții pot încerca să-și ascundă durerea în fața terapeuților, starea lor necesită alte metode de comunicare decât cele tradiționale, care apelează la exprimarea verbală. Provocarea noastră este să-i întâlnim pe acești copii pe teritoriul „pe care se află ei în acea clipă", moderând ritmul intervenției pentru a le întări sentimentul de siguranță și pentru a-i determina să aibă încredere în relația terapeutică. De fapt, adesea, trebuie nu doar să-i încurajăm să vorbească, ci și să le oferim opțiunea de a se refugia în tăcere în anumite momente-cheie.
Pe scurt, mulți factori pot bloca, în terapie, comunicarea verbală a micuților, inclusiv condiții culturale, neurobiologice, psihodinamice și legate de efectele unor traume. Când copiii se retrag în cochilia lor din aceste cauze, este clar faptul că termenul de „rezistență11 nu surprinde deloc complexitatea influențelor suferite și nici caracteristicile contextuale. Atât trauma, cât și hi- perexcitabilitatea care o însoțește pot bloca abilitatea cuiva de a comunica. Terapia care nu este nici specifică culturii clientului, nici sensibilă poate inhiba, de asemenea, comunicarea verbală, nemaivorbind de factorii psihodi- namici bine cunoscuți, care declanșează conflicte și determină sentimente ambivalențe în privința destăinuirilor verbale.
Când copiii nu-și pot spune povestea cu ajutorul cuvintelor, chiar și cei mai mici, de trei ani, își pot exprima gândurile și emoțiile prin joc, artă, jocul cu nisip sau alte mijloace creative. Abilitatea uimitoare a copiilor de a-și împărtăși poveștile prin joacă, artă, muzică, dramă sau prin intermediul micilor figurine ale jocului cu nisip scoate în evidență atât importanța emisferei drepte cerebrale și a comunicării implicite în terapie, cât și capacitatea de au- tovindecare facilitată de aceste modalități de exprimare creativă. Următoarele capitole oferă o trecere în revistă a acestor abordări, subliniind modul în care fiecare metodă creativă înlesnește comunicarea și înmulțește posibilitățile de autodezvăluire în context terapeutic.
Jocul este un precursor al exprimării creative și al explorării. Din punctul de vedere al dezvoltării, jocul apare înaintea exprimării artistice formale; în primele luni de viață, bebelușii învață să se joace prin ritm și tempo, prin relațiile sociale intermediate de limbajul corporal și de sunete, prin jocuri precum „cucu-bau“ și prin alte interacțiuni senzoriale cu cei care-i îngrijesc. Aceste experiențe, combinate cu dezvoltarea abilităților cognitive și motorii, fac posibilă angajarea copiilor nu doar în jocuri pline de imaginație, ci și în activități precum desenul, compoziția muzicală, dansul și, după un timp, jocul de rol.
Terapia prin joc le oferă copiilor ocazii să dezvăluie povești nespuse, secrete copleșitoare, conflicte devastatoare și evenimente terifiante și traumatizante. Cadrul în care are loc terapia prin joc, camera de joacă, este un mediu plăcut pentru prichindei, plin de jucării, păpuși, cutii cu nisip și figurine, instrumente care facilitează exprimarea artistică, table de desenat și căsuțe pentru copii. Joaca este o activitate naturală pentru micuți, care îi ajută să scape de anxietate. Joaca terapeutică le permite să regleze ritmul confruntării lor cu suferințele; acest fapt este adevărat mai ales în cadrul terapiei prin joc centrată pe copil, dar toate formele de terapie prin joc își propun ca procesul terapeutic să ofere siguranță clienților și, pentru a atinge acest scop, intervențiile potrivite la momentul potrivit sunt elemente-cheie. Caracteristicile intrinseci ale jocului, precum înlocuirea acțiunii și a impulsurilor cu exprimări simbolice, îi îngăduie copilului să abordeze treptat problemele sensibile și dureroase care-1 chinuiesc și țin fie de lumea lui interioară, fie de universul social din jur.
în cele din urmă, joaca este o formă a ceea ce Shore (2012) descrie ca fiind comunicarea emisferei drepte, care deține cheia reglării emoționale. Shore demonstrează că dezechilibrul emoțional este miezul oricărei tulburări patologice. Abordările orientate spre acțiune care includ jocuri pot ajuta la înlăturarea acestui dezechilibru prin folosirea unor metode care nu apelează la limbaj. Prin urmare, terapia prin joc are un rol însemnat în psihoterapia contemporană a copiilor și ca rezultat al noii orientări neurobiologice interper- sonale propuse de Perry (2009, 2015), Shore (2003a, 2003b, 2012) și Siegel (1999, 2012).
Terapia expresivă este definită ca folosirea integrativă a artelor creative în munca terapeutică (Estrella, 2005; McNiff, 2009; Rogers, 2000). Terapia expresivă presupune, în general, utilizarea mai multor forme de artă, succesiv sau în același timp, deși, în funcție de scopurile individuale sau de grup, o formă de artă poate fi folosită predominant într-o ședință. în plus, unii practicieni se referă la arte creative sau la terapie intermodală (cunoscută și sub denumirea de multimodală) pentru a indica folosirea uneia sau a mai multor terapii expresive în ședințele individuale sau de grup. Deoarece această abordare este definită ca integrativă, intervențiile se concentrează pe preferințele copiilor în privința formelor de exprimare artistică.
Perry (2015) rezumă, dintr-o perspectivă modernă și actuală, bazată pe informații din neurobiologie, eficiența atât a terapiei prin arte creative, cât și a terapiei prin joc: în ciuda presiunii din prezent dea avea parametri stabiliți în funcție de „metode bazate pe dovezi", ar trebui să nu uităm că cea mai puternică dovadă este cea care provine din sute de culturi diferite care, de-a lungul a mii de generații, au ajuns, în mod independent, la aceleași concluzii: ritmul, atingerea, poveștile și conectarea cu comunitatea... sunt ingredientele-cheie ale adaptării și ale vindecării traumelor; în cazul copiilor care nu-și pot verbaliza experiențele din diferite motive, exprimarea creativă este un mijloc nonverbal de a „sparge tăcerea" (Malchiodi, 1997) și de a „comunica fără să vorbească" (Malchiodi, 2015).
Experiența clinică ne-a învățat că, în realitate, copiii își doresc de fapt să scape de povara secretelor supărătoare, a experiențelor dureroase, a relațiilor dăunătoare sau a evenimentelor traumatice. Totuși, nu vor vorbi cu noi decât dacă contextul terapeutic și, mai important, relația formată în timpul ședințelor este securizantă, amicală și confortabilă. Având acest scop în minte, autorii acestei cărți descriu atât o varietate de motive, cât și de împrejurări în care copiii „refuză să vorbească" - situații în care ei răspund cu tăcere la încercările terapeutului de a-i face să comunice. Cineva se poate închide în sine atunci când este nervos, stânjenit sau, pur și simplu, deoarece nu vrea să discute despre un anumit subiect, eveniment sau sentiment. Crenshaw (2008) notează că mai ales copiii „se blochează" din motive variate atunci când li se cere să vorbească despre sentimentele sau temerile lor într-o ședință individuală, în grup sau în terapia de familie. în acel moment, terapeutul este forțat să regândească brusc tema centrală a interacțiunii terapeutice, să îi permită copilului să „salveze situația și să descopere alte modalități semnificative și productive de implicare în terapie a micului client. Majoritatea specialiștilor vor fi de acord cu faptul că aceasta este una dintre cele mai întâlnite provocări în cadrul ședințelor de tratament, care necesită aplicarea unor strategii specifice nu doar pentru a susține nevoia de siguranță a copilului, ci și pentru a construi o relație care să îl determine pe acesta să aibă încredere în procesul de vindecare.
Un element-cheie este stilul de comunicare al terapeutului, care trebuie să asigure o atmosferă de acceptare, de apropiere și de implicare, un mediu care să-l împuternicească pe copil să se exprime liber. Practicianul trebuie, de asemenea, să creeze un spațiu terapeutic (context) participativ, relaxat, se- curizant și care permite o relație de atașament.
Fiecare capitol al acestei lucrări conține exemple de cazuri clinice în care sunt prezentate motivele pentru care copiii sunt incapabili să vorbească în timpul ședințelor de terapie. De pildă, unele motive țin de particularități ale dezvoltării specifice vârstei copilului, de anumite probleme fizice sau de unele caracteristici cognitive care împiedică verbalizarea. Alte capitole descriu copii care se luptă cu anxietatea, cu frica sau cu resentimente și sunt incapabili să-și exprime prin intermediul cuvintelor emoțiile și percepțiile; în cazul celor care au trăit unul sau mai multe evenimente traumatice, limbajul poate fi inhibat de mulțimea de amintiri legate de traumă, de reacțiile de evitare sau de un blocaj psihic. în acest capitol, le prezentăm cititorilor premisele esențiale ale acestei cărți și, în special, motivele pentru care copiii refuză să vorbească în timpul ședințelor de terapie. De asemenea, explicăm fundamentele care stau la baza utilizării cu succes a abordărilor nonverbale, inclusiv terapia prin joc, art-te- rapia și strategiile orientate spre acțiune pentru facilitarea intervenției terapeutice în cazul copiilor care găsesc problematică sau dificilă comunicarea verbală. într-adevăr, componentele-cheie ale terapiei prin joc și ale art-tera- piei sunt modalități esențiale de a ajuta copiii să spună lumii poveștile lor și să învețe să se exprime prin cuvinte.
De ce refuză copii să vorbească?
Există numeroase motive pentru care copiii se retrag în carapace în timpul terapiei. Factori ce țin de dezvoltarea lor, precum vârsta, abilitățile cognitive și anumite provocări fizice, pot determina dacă și când vor vorbi despre sine în timpul tratamentului. în cazul copiilor foarte mici, limbajul nu este, de obicei, modalitatea primară de exprimare a propriilor povești sau de relatare a experiențelor de viață. în plus, temperamentul poate influența stilul de comunicare al unui copil. Mulți copii, mai ales în primele ședințe de terapie, sunt, în mod firesc, timizi, introvertiți și reticenți să vorbească cu terapeutul până când nu capătă încredere în el și până când nu se simt confortabil în prezența lui, ei ajungând să înțeleagă, în cele din urmă, scopul terapiei și să perceapă această relație ca pe una care îi ajută. Deși alegerea de a nu vorbi poate avea la bază multe motive, studii recente indică faptul că un număr semnificativ de copii mai mari chiar se descriu pe ei înșiși ca fiind „timizi", scoțând în evidență că această tendință și acest temperament se încadrează în parametrii „normalului" (Burstein, Ameli-Grillon și Merikangas, 2011).Cultura poate fi, de asemenea, un factor care influențează preferințele copiilor în privința comunicării verbale. Dezvăluirea de sine în terapie poate fi inhibată de diferențele culturale referitoare la comunicarea verbală și non- verbală dintre actorii din terapie (Sue și Sue, 1977), nemaivorbind de bariera limbii. în plus, diferențele legate de valorile sociale și culturale pot constitui adevărate obstacole între copii și terapeuții lor (Sue și Sue, 1977). Sue (2015) susține cu tărie faptul că „orice sistem terapeutic este, prin natura sa, etno- centric sau, mai exact, are anumite caracteristici culturale" (p. 361). Terapia poate fi o formă de opresiune culturală, așa cum argumentează convingător Sue (2015), deoarece s-a născut din gândirea tradițională a europenilor occidentali; dacă impunem o formă de terapie, dominantă din punct de vedere sociocultural, unor populații diverse de clienți, însăși terapia poate deveni o formă de a reduce oameni la tăcere. Dacă, de exemplu, tratăm un afro-ame- rican care locuiește la oraș și are un stil de gândire numit de Hardy și Laszloffy (2005) „orientat spre supraviețuire", protocoalele, susținute de date empirice, pot cere să contești logica acestui tip de gândire, chiar dacă comportamentul băiatului este adaptativ, ținând cont de condițiile sale de viață și de necesitatea de a supraviețui. Modelul medical dominant, care pune accent pe patologie, acordă o atenție limitată anumitor aspecte, ajungând să ignore adesea complexitatea ființei umane, inclusiv punctele sale tari și potențialul ei de reziliență. Asemenea forme de terapie, specifice unei culturi, mai ales dacă au o poziție puternic susținută sociopolitic, pot reduce la tăcere alte forme de vindecare, precum cele non-occidentale, practici indigene care acordă importanță ritualurilor și participării comunității.
De asemenea, copiii sunt reticenți când este vorba de venirea Ia terapie și, în numeroase cazuri, sunt aduși de părinții care simt că este momentul să caute ajutor. Totuși, de cele mai multe ori, copiii care vin la tratament sunt incapabili sau refuză să vorbească chiar despre problemele care i-au adus în cabinetul terapeutului - experiențe de viață care au provocat suferință, care au fost greu de suportat și chiar traumatice. Acestea îi pot lăsa vulnerabili din punct de vedere emoțional, preferând să nu discute despre evenimentele care le trezesc frici, îngrijorări și tristețe.
Copiii care au trăit mai multe experiențe negative, precum neglijarea, abuzul sau atașamentul nesigur, nu numai că nu au avut șansa unor condiții pozitive necesare pentru dezvoltarea limbajului, dar nici pentru a căpăta încredere în îngrijitorii lor și în specialiștii care i-ar putea ajuta. în plus, copiii care au fost expuși unor situații de violență interpersonală ar putea refuza să vorbească deoarece ei cred că trebuie să țină secret abuzul sau actul de agresiune pentru a se simți în siguranță și pentru a supraviețui (Malchiodi, 1997, 2014). în relația cu acești mici clienți, un comentariu inadecvat, o expresie facială dezaprobatoare sau chiar o tonalitate mai severă a vocii pot declanșa o cascadă de răspunsuri fiziologice care cresc nivelul de stres, ei neputând să le controleze voluntar sau conștient. De exemplu, adolescenții care au fost victime ale abuzurilor sexuale întrerup brusc contactul vizual, coboară ochii în pământ, își strâng buzele și chipul lor se schimonosește, toate acestea relevând agonia trupească trăită în momentele în care terapia se concentrează pe discuția despre evenimentele traumatizante trecute. Asta nu se întâmplă pentru că nu vor să vorbească; de fapt, sistemele de apărare fiziologice (sistemul polivagal; vezi Gray și Porges, Capitolul 6 din acest volum, pentru mai multe informații) le blochează abilitatea de a comunica și de a se angaja în relații sociale.
Mai mult, în cazuri de violență interpersonală, și mai ales când e vorba de abuz sexual, în rândul copiilor care supraviețuiesc se instalează o „cultură a tăcerii" (Caprioli și Crenshaw, 2015; vezi Caprioli și Crenshaw, Capitolul 9 din acest volum, pentru mai multe informații). Pe scurt, tăcerea nu este specifică doar unor sisteme familiale și comunitare, ci este întărită de modul în care funcționează justiția și tribunalele, care susțin că ar ajuta copiii care cad victime unor asemenea acțiuni, și, în consecință, ea devine o adevărată provocare, inclusiv pentru cei mai experimentați terapeuți.
De asemenea, este esențial ca specialiștii să accepte reticența copiilor de a vorbi ca un răspuns normal în confruntarea cu experiențe adesea anormale, pe care ei încearcă să le înțeleagă și să le integreze. în context terapeutic, aceste reacții nu sunt neapărat indicii ale unor disfuncții, ci mai degrabă sunt expresii ale încercărilor de „adaptare"; când privim copiii din prisma posibilelor experiențe traumatice (vezi Malchiodi, Capitolul 10 din acest volum, pentru mai multe informații), începem imediat să le acceptăm rezistența, tăcerea și evitarea comunicării - pentru că le considerăm reacții care i-au ajutat să supraviețuiască. Cu alte cuvinte, fiecare copil răspunde situațiilor stresante, inclusiv ședințele de terapie, cu strategii personale de adaptare și de tăcere până când se simte pregătit să vorbească.
Așa cum există copii care se angajează cu nerăbdare în relația cu terapeuții, există și copii care nu fac asta și a căror tăcere este, de fapt, un strigăt de ajutor. Poate nu spun nimic pentru că le este teamă, deoarece sunt anxioși și simt că trebuie să păstreze secretul; alții pur și simplu au renunțat să mai vorbească cu adulții fiindcă au fost răniți sau abuzați în trecut de cei care-i îngrijeau. Pentru unii dintre ei, anii de traumă cronică au dus la trăirea unei senzații de amorțire sau a unor reacții somatice, pornind de la hiperac- tivitate până la disociere atunci când li se pun întrebări despre „ce s-a întâmplat". Alții pot trăi o stare care este numită adesea „teroare mută" - un mecanism adaptativ al creierului care, efectiv, suprimă limbajul în momentele în care sunt reactivate amintirile senzoriale ale experiențelor terifiante (van der Kolk, 2014). în toate cazurile, acești copii au nevoie ca noi să reacționăm la comportamentul lor prin alte mijloace decât cuvintele; pe scurt, intervenția trebuie să permită căi diferite de comunicare, în timp ce asigură siguranță și implicare socială de susținere, care îi ajută pe micii clienți să-și regleze emoțiile și să capete încredere în alianța terapeutică.
Rezultatele cercetărilor din domeniul neurobiologiei din ultimele două decenii ne-au ajutat să explicăm și să înțelegem mai bine ce se petrece în creier și în organism când copiii nu pot scoate niciun cuvânt. Pe lângă informațiile furnizate de neurobiologie, reticența copiilor de a vorbi poate fi abordată prin prisma conceptelor specifice psihologiei umaniste. De exemplu, „hărțile sociale" (Garbarino și Crenshaw, 2008) reflectă toate experiențele copilului în mediul social și influențează decisiv așteptările sale privitoare la experiențele viitoare. Dacă prichindeii cresc într-o atmosferă de atașament securizant, alături de primii lor îngrijitori, trebuințele lor sunt satisfăcute corespunzător și, deci, sunt protejați și bine educați; prin urmare, hărțile lor sociale vor cuprinde credințe conform cărora lumea este un loc sigur și oamenii sunt ființe în care poți avea încredere și pe care te poți baza la nevoie. Dacă, dimpotrivă, copiii nu au beneficiat de un mediu care să le asigure un atașament securizant, pentru că îngrijitorii lor au fost inconstanți și imprevizibili, și dacă au fost victime ale neglijării și ale abuzului, hărțile lor sociale vor fi oglinda experiențelor lor: credințe conform cărora nu se pot bucura de siguranță și conform cărora nu există oameni care să le ofere protecție și sprijin și nici persoane în care să aibă încredere. Este de așteptat ca un copil cu o asemenea hartă socială să fie reticent și neîncrezător pe parcursul terapiei, în timp ce un copil cu experiențe de atașament securizant va considera mai repede că practicianul este un om de încredere și că spațiul terapeutic este unul sigur.
Jocul și creativitatea
Specialiștii întâlnesc adesea copii ale căror experiențe sunt greu de exprimat prin cuvinte; multe dintre aceste evenimente și amintiri sunt terifiante pentru unii dintre ei. Când se confruntă cu orori și violențe, este posibil ca jocul și imaginația creativă să dispară fără urmă din viața micuților; din fericire, nu se întâmplă mereu așa, și chiar în condiții extreme, copiii sunt adesea capabili să-și comunice gândurile și emoțiile prin mijloace orientate spre acțiune, folosind metode de exprimare senzorială. De pildă, în timpul Holocaustului, unii copii se jucau în preajma crematoriilor sau în drum spre camerele de gazare (Eisen, 1988). în lagăre precum Theresienstadt, desenau și pictau imagini de o frumusețe uluitoare și își păstrau speranța, fiind călăuziți de adulți sensibili și dornici să-i ajute (Goldman-Rubin, 2000). în toate cazurile, acești oameni remarcabili au folosit jocul și imaginația creatoare pentru a face față condițiilor îngrozitoare din jurul lor, chiar și în situații în care moartea părea iminentă (Eisen, 1988; Volavkova, 1978).Suportând cele mai inumane și devastatoare condiții de trai, chiar și în țările pustiite de război, copiii caută în permanență, prin intermediul jocurilor și al creativității, să-și restabilească echilibrul, să compenseze lipsurile și să se elibereze de trăirile negative; ei își exprimă suferințele trăite prin mijloace uimitoare, care depășesc cu mult posibilitățile cuvintelor. Pentru că micuții pot încerca să-și ascundă durerea în fața terapeuților, starea lor necesită alte metode de comunicare decât cele tradiționale, care apelează la exprimarea verbală. Provocarea noastră este să-i întâlnim pe acești copii pe teritoriul „pe care se află ei în acea clipă", moderând ritmul intervenției pentru a le întări sentimentul de siguranță și pentru a-i determina să aibă încredere în relația terapeutică. De fapt, adesea, trebuie nu doar să-i încurajăm să vorbească, ci și să le oferim opțiunea de a se refugia în tăcere în anumite momente-cheie.
Pe scurt, mulți factori pot bloca, în terapie, comunicarea verbală a micuților, inclusiv condiții culturale, neurobiologice, psihodinamice și legate de efectele unor traume. Când copiii se retrag în cochilia lor din aceste cauze, este clar faptul că termenul de „rezistență11 nu surprinde deloc complexitatea influențelor suferite și nici caracteristicile contextuale. Atât trauma, cât și hi- perexcitabilitatea care o însoțește pot bloca abilitatea cuiva de a comunica. Terapia care nu este nici specifică culturii clientului, nici sensibilă poate inhiba, de asemenea, comunicarea verbală, nemaivorbind de factorii psihodi- namici bine cunoscuți, care declanșează conflicte și determină sentimente ambivalențe în privința destăinuirilor verbale.
Când copiii nu-și pot spune povestea cu ajutorul cuvintelor, chiar și cei mai mici, de trei ani, își pot exprima gândurile și emoțiile prin joc, artă, jocul cu nisip sau alte mijloace creative. Abilitatea uimitoare a copiilor de a-și împărtăși poveștile prin joacă, artă, muzică, dramă sau prin intermediul micilor figurine ale jocului cu nisip scoate în evidență atât importanța emisferei drepte cerebrale și a comunicării implicite în terapie, cât și capacitatea de au- tovindecare facilitată de aceste modalități de exprimare creativă. Următoarele capitole oferă o trecere în revistă a acestor abordări, subliniind modul în care fiecare metodă creativă înlesnește comunicarea și înmulțește posibilitățile de autodezvăluire în context terapeutic.
Terapia prin joc
Terapia prin joc presupune folosirea sistematică a jocurilor pentru a-i ajuta pe clienți să prevină sau să rezolve anumite dificultăți psihosociale și să se bucure de o dezvoltare și de o evoluție optime (Webb, 2007; Landreth, 2012). Acest tip de terapie ține cont de mai multe orientări teoretice, inclusiv cea centrată pe copil, jungiană, adleriană și altele (Crenshaw și Stewart, 2015). Este aproape la fel de veche precum însuși domeniul psihoterapie! și este folosită în general atât în lucrul cu copiii, cât și cu familiile (Gil, 2015a). Recent, teoria terapiei prin joc a preluat date din cercetările despre atașament și din neurobiologie (Malchiodi și Crenshaw, 2014). Terapeuții care o aplică apelează la numeroase mijloace creative de intervenție, precum jucării, costume, jocuri, cutii cu nisip și metode împrumutate din arte și pun în practică multe tehnici utilizate, de asemenea, în toate formele de terapie expresivă. De exemplu, în terapia prin joc, terapeutul îi poate cere unui copil să picteze sau să modeleze lut, apoi să îl implice într-un joc de rol sau într-un joc cu păpuși care spun o poveste, îl poate ajuta să se costumeze inedit sau îl poate încuraja să folosească figurinele dintr-o cutie cu nisip.Jocul este un precursor al exprimării creative și al explorării. Din punctul de vedere al dezvoltării, jocul apare înaintea exprimării artistice formale; în primele luni de viață, bebelușii învață să se joace prin ritm și tempo, prin relațiile sociale intermediate de limbajul corporal și de sunete, prin jocuri precum „cucu-bau“ și prin alte interacțiuni senzoriale cu cei care-i îngrijesc. Aceste experiențe, combinate cu dezvoltarea abilităților cognitive și motorii, fac posibilă angajarea copiilor nu doar în jocuri pline de imaginație, ci și în activități precum desenul, compoziția muzicală, dansul și, după un timp, jocul de rol.
Terapia prin joc le oferă copiilor ocazii să dezvăluie povești nespuse, secrete copleșitoare, conflicte devastatoare și evenimente terifiante și traumatizante. Cadrul în care are loc terapia prin joc, camera de joacă, este un mediu plăcut pentru prichindei, plin de jucării, păpuși, cutii cu nisip și figurine, instrumente care facilitează exprimarea artistică, table de desenat și căsuțe pentru copii. Joaca este o activitate naturală pentru micuți, care îi ajută să scape de anxietate. Joaca terapeutică le permite să regleze ritmul confruntării lor cu suferințele; acest fapt este adevărat mai ales în cadrul terapiei prin joc centrată pe copil, dar toate formele de terapie prin joc își propun ca procesul terapeutic să ofere siguranță clienților și, pentru a atinge acest scop, intervențiile potrivite la momentul potrivit sunt elemente-cheie. Caracteristicile intrinseci ale jocului, precum înlocuirea acțiunii și a impulsurilor cu exprimări simbolice, îi îngăduie copilului să abordeze treptat problemele sensibile și dureroase care-1 chinuiesc și țin fie de lumea lui interioară, fie de universul social din jur.
în cele din urmă, joaca este o formă a ceea ce Shore (2012) descrie ca fiind comunicarea emisferei drepte, care deține cheia reglării emoționale. Shore demonstrează că dezechilibrul emoțional este miezul oricărei tulburări patologice. Abordările orientate spre acțiune care includ jocuri pot ajuta la înlăturarea acestui dezechilibru prin folosirea unor metode care nu apelează la limbaj. Prin urmare, terapia prin joc are un rol însemnat în psihoterapia contemporană a copiilor și ca rezultat al noii orientări neurobiologice interper- sonale propuse de Perry (2009, 2015), Shore (2003a, 2003b, 2012) și Siegel (1999, 2012).
Terapii prin arte creative
La fel ca terapia prin joc, terapia prin arte creative îi poate ajuta pe copii să depășească limitările limbajului și să se folosească de posibilitățile de vindecare ale comunicării facilitate de metode care nu necesită exprimare verbală (Malchiodi și Crenshaw, 2014). Artele creative (artele vizuale, muzica, mișcarea, teatrul) au o istorie îndelungată, bine cunoscută, și au fost utilizate pentru autodezvoltare, autoreglare, vindecare și rememorare, existând numeroase informații în medicină, antropologie și istoria artelor despre primele metode de tratament preluate din arte, care au rolul de a intermedia comunicarea (Malchiodi, 2005, 2015). Mai exact, terapia prin arte creative este definită ca aplicarea individuală intenționată a art-terapiei, a terapiei prin muzică, prin dans/mișcare, prin teatru sau prin poezie în cadrul psihoterapeutic (Malchiodi, 2007; National Coalition of Creative Arts Therapies Associations [NCCATA], 2016).Terapia expresivă este definită ca folosirea integrativă a artelor creative în munca terapeutică (Estrella, 2005; McNiff, 2009; Rogers, 2000). Terapia expresivă presupune, în general, utilizarea mai multor forme de artă, succesiv sau în același timp, deși, în funcție de scopurile individuale sau de grup, o formă de artă poate fi folosită predominant într-o ședință. în plus, unii practicieni se referă la arte creative sau la terapie intermodală (cunoscută și sub denumirea de multimodală) pentru a indica folosirea uneia sau a mai multor terapii expresive în ședințele individuale sau de grup. Deoarece această abordare este definită ca integrativă, intervențiile se concentrează pe preferințele copiilor în privința formelor de exprimare artistică.
Art-terapia
Art-terapia presupune folosirea intenționată a unor materiale ale artelor vizuale și ale mass-mediei în intervenție, consiliere, psihoterapie și reabilitare; este potrivită pentru lucrul cu indivizii de toate vârstele, cu familiile și cu grupurile, în contextul aplicării art-terapiei, există o varietate de practici, pornind de la utilizarea artei ca terapie (realizarea de produse artistice ca activitate vindecătoare, care îmbunătățește starea de spirit a oamenilor; Malchiodi, 2007; McNiff, 2009) până la psihoterapia prin artă (aplicarea deliberată, integrativă a intervențiilor bazate pe mijloace artistice în cadrul unor diverse orientări psi- hoterapeutice și de consiliere; Malchiodi, 2013). în cazul copiilor, exprimarea prin artă poate fi atât un mod de autoreglare, cât și un mod de comunicare simbolică a poveștilor personale și a viziunii despre viață.Terapia prin muzică
Terapia prin muzică folosește muzica pentru a produce schimbări pozitive în funcționarea psihică, fizică, cognitivă sau socială a oamenilor care se confruntă cu probleme de sănătate, comportamentale, sociale, emoționale sau educaționale (Wheeler, 2015). în general, terapia prin muzică se aplică în timpul ședințelor cu micii clienți pentru reglare și comunicare afectivă și pentru a le facilita împlinirea scopurilor comportamentale și interpersonale.Terapia prin teatru
Terapia prin teatru este o abordare activă și bazată pe experiențe, care susține schimbarea prin intermediul poveștilor, al jocului proiectiv, al improvizației deliberate și al reprezentărilor teatrale (Johnson, 2009). Această orientare activă îi ajută pe oameni să-și spună poveștile pentru a-și rezolva problemele, pentru a se echilibra, pentru a aprofunda experiențele interioare și pentru a-și îmbunătăți abilitatea de a se înțelege pe sine și pe ceilalți. în lucrul cu copiii, metodele pot include folosiri creative și ludice ale jucăriilor, ale costumelor și ale păpușilor pentru a depăna povești și pentru a comunica un conținut simbolic.Terapia prin dans sau prin mișcare
Terapia prin dans/mișcare se bazează pe ideea că trupul și mintea sunt interconectate și este definită drept folosirea psihoterapeutică a mișcării ca proces care favorizează integrarea emoțională, cognitivă și fizică a individului și influențează schimbarea sentimentelor, a gândirii, a funcționării fizice și a comportamentului (Chaiklin și Wengrower, 2016). în cazul copiilor, dansul/mișcarea ajută la atingerea unor scopuri diverse interpersonale, emoționale, comportamentale și de dezvoltare; pentru că este o abordare dinamică, ea include de obicei folosirea muzicii, a costumelor și ședințe de grup pentru a se ajunge la îndeplinirea obiectivelor terapeutice.Perry (2015) rezumă, dintr-o perspectivă modernă și actuală, bazată pe informații din neurobiologie, eficiența atât a terapiei prin arte creative, cât și a terapiei prin joc: în ciuda presiunii din prezent dea avea parametri stabiliți în funcție de „metode bazate pe dovezi", ar trebui să nu uităm că cea mai puternică dovadă este cea care provine din sute de culturi diferite care, de-a lungul a mii de generații, au ajuns, în mod independent, la aceleași concluzii: ritmul, atingerea, poveștile și conectarea cu comunitatea... sunt ingredientele-cheie ale adaptării și ale vindecării traumelor; în cazul copiilor care nu-și pot verbaliza experiențele din diferite motive, exprimarea creativă este un mijloc nonverbal de a „sparge tăcerea" (Malchiodi, 1997) și de a „comunica fără să vorbească" (Malchiodi, 2015).
