Fiecare simţ abordat mai sus este relevant pentru analiza fundamentului somatic al memoriei în general şi al memoriei traumatice în special....
Fiecare simţ abordat mai sus este relevant pentru analiza fundamentului somatic al memoriei în general şi al memoriei traumatice în special. Prima noastră impresie despre o experienţă vine de obicei de la simţurile noastre - atât interoceptive, cât şi exteroceptive. Aceste impresii nu sunt codificate sub formă de cuvinte, ci sub forma în care sunt, de senzaţii somatice: mirosuri, privelişti, atingeri, gusturi, mişcări, poziţii, succesiuni de comportamente, reacţii viscerale.
Amintirea unui eveniment stocată în memoria implicită sub formă de senzaţii poate fi uneori adusă la suprafaţă dacă este replicat un stimul senzorial similar (actualizarea dependentă de stare). În viaţa de zi cu zi există multe exemple ale acestui fenomen. Aproape toată lumea a experimentat într-un anumit moment sau în altul o actualizare dependentă de stare cu bază senzorială declanşată de un cântec, un gust sau un miros: ,,0, Doamne, nu m-am mai gândit la acest lucru de ani buni!" Câteodată acest fenomen este pozitiv, alteori negativ, însă se întâmplă tot timpul.
Sistemul limbic al creierului ar putea fi numit "centrul supravieţuirii". El răspunde la stresul/trauma/ameninţarea extremă prin punerea în funcţiune a axei HHC, eliberând hormoni care comunică trupului să se pregătească pentru acţiunea defensivă. Hipotalamusul activează ramura simpatică (SNS) a sistemului nervos autonom (SNA), aducând-o într-o stare de înaltă excitare, care pregăteşte corpul pentru luptă sau fugă. Pe măsură ce epinefrina şi norepinefrina sunt eliberate,
respiraţia şi ritmul cardiac cresc, pielea devine palidă pe măsură ce sângele se depărtează de la exterior către muşchi, iar corpul se pregăteşte pentru o mişcare rapidă. Când lupta sau fuga sunt percepute ca fiind imposibile, sistemul limbic comandă excitarea simultană ridicată a ramurii parasimpatice (SNP) a SNA, rezultând imobilitatea tonică (denumită uneori "încremenire" sau "îngheţare") - precum un şoarece face pe mortul (stă nemişcat) sau O broască ori o pasăre devine paralizată (înţepenită) (Gallup & Maser, 1977). După cum am menţionat anterior, încă nu se cunoaşte ceea ce se întâmplă la nivelul axei HHC care cauzează imobilizarea corpului în locul luptei sau fugii.
Amintirea unui eveniment stocată în memoria implicită sub formă de senzaţii poate fi uneori adusă la suprafaţă dacă este replicat un stimul senzorial similar (actualizarea dependentă de stare). În viaţa de zi cu zi există multe exemple ale acestui fenomen. Aproape toată lumea a experimentat într-un anumit moment sau în altul o actualizare dependentă de stare cu bază senzorială declanşată de un cântec, un gust sau un miros: ,,0, Doamne, nu m-am mai gândit la acest lucru de ani buni!" Câteodată acest fenomen este pozitiv, alteori negativ, însă se întâmplă tot timpul.
Sistemul limbic al creierului ar putea fi numit "centrul supravieţuirii". El răspunde la stresul/trauma/ameninţarea extremă prin punerea în funcţiune a axei HHC, eliberând hormoni care comunică trupului să se pregătească pentru acţiunea defensivă. Hipotalamusul activează ramura simpatică (SNS) a sistemului nervos autonom (SNA), aducând-o într-o stare de înaltă excitare, care pregăteşte corpul pentru luptă sau fugă. Pe măsură ce epinefrina şi norepinefrina sunt eliberate,
respiraţia şi ritmul cardiac cresc, pielea devine palidă pe măsură ce sângele se depărtează de la exterior către muşchi, iar corpul se pregăteşte pentru o mişcare rapidă. Când lupta sau fuga sunt percepute ca fiind imposibile, sistemul limbic comandă excitarea simultană ridicată a ramurii parasimpatice (SNP) a SNA, rezultând imobilitatea tonică (denumită uneori "încremenire" sau "îngheţare") - precum un şoarece face pe mortul (stă nemişcat) sau O broască ori o pasăre devine paralizată (înţepenită) (Gallup & Maser, 1977). După cum am menţionat anterior, încă nu se cunoaşte ceea ce se întâmplă la nivelul axei HHC care cauzează imobilizarea corpului în locul luptei sau fugii.
În cazul TSPT, secreţia de cortizol nu este adecvată pentru a întrerupe reacţia de alarmă. Creierul continuă să reacţioneze ca şi cum ar fi stresat/traumatizat/ameninţat. Nu se cunoaşte la această dată care este primul factor determinant: o percepţie continuă a ameninţării sau un nivel insuficient de cortizol. Cu toate acestea, rezultatul este acelaşi: sistemul limbic continuă să comande hipotalamusului să activeze SNA, continuând să pregătească corpul pentru luptă/fugă sau imobilizare, chiar dacă evenimentul traumatic efectiv s-a terminat - poate cu ani în urmă. Persoanele cu TSPT trăiesc cu o stare de activare cronică a SNA în corpurile lor - hiperexcitare - ce duce la simptome fizice care constituie baza pentru anxietate, panică, slăbiciune, epuizare, rigiditate musculară, probleme de concentrare
şi tulburări de somn.
şi tulburări de somn.
